Elena își trecea pieptenele prin păr încet, cu o grijă rară pentru ea însăși. Apoi își îmbrăcă rochia albastră, singura pe care o păstra în șifonier pentru ocaziile importante — rochia care nu mirosea nici a brânză, nici a lapte de oaie. În camera alăturată, Gheorghe se bărbierea cu briceagul vechi, cel pe care îl folosea doar la evenimente mari. Era o zi mare: fiul lor, Andrei, absolvea liceul cu media zece. — Măi, Elena, parcă ești o doamnă de la oraș, zise Gheorghe, netezindu-și pantalonii cu

Fluturi la 48 de ani Zece ani. Zece toamne în care frunzele au căzut fără ca nimeni să le adune alături de mine. Zece ierni în care focul din sobă a ars singur. Zece primăveri în care grădina a înverzit doar pentru ochii mei. De când Gheorghe a plecat dintre noi, eu, Doina, la cei 48 de ani ai mei, am devenit umbra propriei vieți. Casa noastră de la marginea satului s-a transformat dintr-un cămin într-un adăpost, iar eu dintr-o femeie într-o simplă păzitoare a amintirilor. Dimineața mă găsea mer